De ce se întorc unii români în copaci? Pentru că oamenii sunt doar ceea ce au curajul să fie?

Știu ce fac! Scriu despre niște chestiuni importante pentru unii dintre noi, folosind ca matrice un citat al lui Martin Heidegger, un filosof celebru al sec.XX, recunoscut ca discipol al lui Husserl, întemeietorul fenomenologiei.

Treaba nasoală cu Heidegger este că individul a fost un onorabil membru al partidul nazist, între 1932 și 1945. Deci, știu ce fac! Pun în două camere diferite filosoful și omul politic, apoi scriu citatul și…mai vedem.

„Suntem ceea ce avem curajul să fim!” – Martin Heiddeger.

Având în vedere stările de agregare volatile ale majorităților, punând la socoteală „sistemele de operare” extrem de rudimentare cu care lucrează cei mai mulți dintre români și adunând la cele două un grad infim de reprezentativitate politică, facem rost de tabloul suprarealist al unui popor bezmetic, legat la ochi, ușor de manipulat și încolonat în spatele unor petarde retorice de toată frumusețea, de care, trebuie să recunosc, nici măcar naziștii lui Goebbels și Heidegger nu a fost capabili.

Românii nu sunt cinstiți cu ei înșiși, salvează permanent aparențe, asumă convingeri și opinii care nu le aparțin, mutilează realități și sunt dispuși să audă doar ce doresc ei să audă sau pot înțelege. Așa se face că negocierea rezonabilă a realității cu minimala matrice emoțională care ține captiv un suflet văduvit de limpezimea unui „sistem de operare” conectat la noile coordonate ale lumii, dispare în întunecata noapte a minții.

Omul, adică românul despre care vă vorbesc, se întoarce astfel în copac, inconștient, într-un spațiu mult mai primitor pentru primitivismul care-l clasifică într-un închipuit grafic al etapelor evoluționiste.

Mai simplu spus, halucinant pentru toți cei care pot vedea dincolo de ei înșiși, este incredibilă și amețitoare viteza cu care oamenii, ce să vezi, devin mai proști, statistic vorbind evident.
Nu-i puțin lucru să pricepi acest lucru, mai ales când vezi, foarte aproape de universul pe care ai decis să ți-l securizezi cu maximă atenție, indivizi care nu au nici un fel de treabă cu lumea, filosofic definită, ci mai degrabă cu bananele din copacii în care s-au întors sau din care nu au coborât încă.

Cu adevărat trist este momentul în care constați cu stupoare că proștii, deloc puțini, au aliați în rândul celor care, aemenea ție, gândesc sau măcar au această narcisistă impresie. Iar pledoaria invariabilă care se desface ca un evantai în apărea lor conține, de fiecare dată, referințe discutabile la ceea academic se numește „accesul la educație”.

Educația, abstracțiune care, bănuiesc eu, dorește să definească cartea și timpul pe care ai decis de bunăvoie și nesilit de nimeni să ți-l petreci în preajma ei, nu este un hotel de 5 stele din Palm Beach sau Tokio, nici Palatul Buckingham, locuri în care, nu-i așa, accesul este restricționat din motive evidente.

Cartea se odihnește în librării, locuri publice cu acces necondiționat de limba în care îți culci copiii, culoarea pielii sau afinitatea politică. Evident, niciodată nu-i potrivit să vorbim despre relația directă și invers proporțională dintre numărul de imbecili pe metru pătrat și numărul librăriilor deschise în localitatea unde respectivii se înmulțesc.

România este captivă precarității culturale a acestor oameni, violenței cu care ei își apără prostia, părerile, falsele convingeri. România este în egală măsură incapabilă să reacționeze asumat împotriva acestei epidemii care ucide orice formă firească de implicare civică.

Proștii au pus stăpânire pe o țară care nu le aparține, iar cei votați de proști își bat joc pur și simplu de toți, indiferent dacă unii locuiesc în turnurile lor de fildeș, iar alții în copaci.

România este captivă unui set de reguli care m-ar fi obligat și pe mine să înlocuiesc în text cuvântul „imbecil” cu unul mai puțin violent. Care să fi fost cuvântul care m-ar fi ajutat mai mult în încercarea mea de a-mi striga disperarea? Cum aș putea să-i spun altfel prostului sau imbecilului care-i crede patrioți pe borfașii de la PSD deoarece aceștia interpretează cu succes o partitură iliberară?

Cum aș putea să-l numesc pe cel care stă cu mâna întinsă la PSD, din 1989 și până astăzi? Cum aș putea să-l numesc altfel pe asistatul social, pe niciodată cu adevărat muncitul votant al PSD și doar al lor?

Mi-am adus ieri aminte că în 2016, la alegerile parlamentare, 82% dintre români nu au votat PSD, iar acest PSD conduce astăzi România. Pricepeți ce se întâmplă? Sigur că pricepeți, sigur că-mi înțelegeți furia.

Pentru că furie se numește ce simt eu acum, când constat cu stupoare și groază că în România concurența, competența, meritocrația, onestitatea, respectul, munca, drepturile și obligațiile cetățeanului, Statul de Drept sunt doar niște concepte, absolut deloc concrete, fără valoare.
Ca atare, pentru că am început cu el, voi termina…tot cu el, repetând și aici citatul lui Heiddegger, atat de relevant pentru majoritatea unui popor care, ce ciudat, se întoarce în copaci!

„Suntem ceea ce avem curajul să fim!” – Martin Heiddeger
Cătălin Dumitriu

Ai un comentariu?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Powered by WordPress.com. Temă: Baskerville 2 de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: