Fiecare dintre noi este exact ceea ce decide EL să fie, apoi urmează întrebarea…

Întrebarea…

Când te descoperi ca om, clipa intimă a călătoriei fiecăruia dintre noi în lumea celorlalți, poți constata, cu spaimă sau meschină satisfacție, că nu-ți ești comod, nici măcar ție însuși, darmite altora. Sau, invers!

Revelația are metafizica ei, mai mult sau mai puțin primitivă, dar în toate, absolut toate cazurile, acceptabilă pentru cel care are de a face cu un astfel de moment.

Fiecare dintre noi este exact ceea ce decide EL să fie. Sunt cazuri în care decizia se dovedește, în timp, că a fost una fericită, inspirată, așa cum, bine se știe, nu puțini sunt cei care își dau seama, mai devreme sau mai târziu, că alegerea a fost complet „neasortată” cu putințele sau cu dorințele.

Evident, apar în acel moment ieftine explicații, iar decizia eronată este rapid cauționată de contexte sau evenimente, așa încât omul să poată supraviețui, să poată trăi cu el însuși. Contează mai puțin cum și în ce fel de mocirlă, dar să trăiască.

Caracterele nu sunt blocuri de piatră în care poți dăltui când vrei, mai ales atunci când acestea, cimentate și încremenite de ani și ani de zile, poartă deja pe ele praful celor demult spuse, făcute, asumate.

Caracterele sunt, în fapt, asemenea amprentelor. Unice, imposibil de clonat, de falsificat. Sunt cărțile de vizită ale emoțiilor și convingerilor care ne schingiuiesc ego-urile, indiferent cât de stranii par acestea atunci când, se mai întâmplă, dezbrăcate de povara existenței noastre anonime dar gregare, ne apar în toată spendoarea lor, goale de conținut. Iar un cu un ego golit de conținut nu se prea poate trăi. Cel mai probabil, mă înșel. Există exemple multiple, sunt vizibile, pot fi numărate din patru în patru ani, la vot, iar acest lucru chiar se întâmplă. Din păcate!

Metafizica ciudată a caracterelor nu poate aduna în granițele ei uluitoarea diversitate a acestora. Oamenii, clasați sociologic și psihologic, asemenea gândacilor în insectare, manifestă o primitivă nevoie de predictibilitate, indiferent care le este expertiza sau educația.

Dispariția acesteia generează panică, teamă, neîncredere, ciuntește speranțe și mistuiește zâmbete. Ucide curajul și determinarea, siluiește ziua de mâine, nu face copii!

Spun, de fapt, că este mai puțin important ceea ce ai decis să fii, atâta vreme cât țara în care te afli pur și simplu, metafizic sau în izmene, contează mai puțin cum, nu-ți permite, sub nici o formă, să fii omul pe care ți-l doresti, omul de care ai nevoie.

Și, iată cât de simplu, metafizica uluitoare a caracterelor pune stăpânire pe fiecare dintre cei care, așa cum scriam la început, au avut privilegiul intimei clipe a descoperirii de sine.

Dacă țara în care trăiesc nu-mi permite să fiu ceea ce EU am decis să fiu, se pune următoarea întrebare! Trebuie să mă schimb EU sau trebuie să se schimbe ȚARA, adică toți ceilalți sau majoritatea lor? Pentru că așa, în astfel de condiții, nu se mai poate continua!

Aceasta-i întrebarea și nimeni nu mă poate convinge că poate exista una mai importantă, atâta vreme cât zilele trec iar dialogurile cu sinele devin din ce în ce mai dese și distopice.

Știu, nu-i bine, dar mai știu că EU am decis deja, indiferent ce are de gând să facă țara și toti cei care-și bat și astăzi joc de EA!

Ai un comentariu?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Powered by WordPress.com. Temă: Baskerville 2 de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: