Trist, aproape tragic. Cei care au tăcut atunci, tac și acum, speriați că li se va putea întâmpla ceva…

Era o vreme când conta mai puțin ce spui, important era să te faci auzit. Cu orice preț, chiar cu cel al ridicolului. Cei care spuneau mai mult, țipau mai mult, mințeau mai mult sau leșinau de mai multe în fața primăriei își atingeau, invariabil, scopul.

Așa s-au ales gălăgioșii, imediat după Revoluție, cu butelii, certificate de luptător la revoluție, acte de handicapat, terenuri, false moșteniri, apartamente, ferme părăsite, fabrici mai mult sau mai puțin rentabile, certificate de acționar, pașapoarte diplomatice. Au ajuns primari, consilieri, parlamentari, realizatori de televiziune.

Așa s-au dat la fund și informatorii, securiști de nimeni știuți. Așa au făcut loazele lor avere și-au construit cluburi, castele, exploatează resursele naturale, sunt consuli sau ambasadori.
România decadelor trecute a fost un total și încremenitor ținut al „tuturor posibilităților”, exact cum era California în Goana după aur.

Unii, în speță gălăgioșii despre care vă vorbesc, și-au rezolvat problema vieții. Ceilalți, mulți, anonimi, mai puțini curajoși, ezitanți, cu bun simț și frică de Dumnezeu, au rămas cu buzele umflate și cu buzunarele goale.

Gălăgioșii de atunci au astăzi un singur scop. Tac, își doresc liniște în jurul afacerilor, nici prin cap nu le trece să facă din nou tam-tam. Nu acesta este interesul lor de moment, nu ar fi rentabil. Acum, afacerile sau demnitățile trebuie să se bucure de liniște și de un parcurs liniștit, fără sincope, să se „maturizeze” cu discreție!

Trist, dramatic aproape. Cei care au tăcut atunci, tac și acum, resemnați și fără nici un fel de curaj de a spune și ei câte ceva. Despre ei, despre viața lor, despre țara în care li s-au născut copiii, despre ce cred și ce vor.

Trist, aproape tragic. Cei care au tăcut atunci, tac și acum, speriați că li se va putea întâmpla ceva care le va putea compromite mizeria de viața care-i apasă.

Nu pot înțelege de ce oamenii nu vorbesc, tac și fac tot ce este omenește posibil așa încât să nu fie obvervați. Mă gândesc, cu sinceritatea unuia care scrie zilnic despre curajul de care atât de mare nevoie are națiunea noastră, că se cuvine să acceptăm cu toții că, pentru viitor, există doar două opțiuni.

  1. Ne asumăm rolul „necuvântătoarelor” și proclamăm foarte repede România cea mai mare grădină zoologică din lume, și tăiem bilete de intrare scumpe, facem și noi bani de pâine și medicamente…
  2. Înțelegem că ne degradăm zilnic atâta vreme cât nu avem curajul să ne aparținem cu adevărat și să cerem celor care ne conduc respectul care ni se cuvine, ființe umane fiind!

Eu, unul, în cușcă…dragilor, nu stau, ca să fie clar și bine priceput de toată lumea! Așa că…

Un gând despre „Trist, aproape tragic. Cei care au tăcut atunci, tac și acum, speriați că li se va putea întâmpla ceva…

Adăugă-le pe ale tale

Ai un comentariu?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Powered by WordPress.com. Temă: Baskerville 2 de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: