SĂ CITIM CEVA SPUMOS! Scris de ANDREI PLEȘU!


„De fapt, nici mirarea nu mai e ce-a fost! Pînă la urmă oboseşti să te tot miri, de vreme ce, la fiecare pas, eşti asaltat de fapte şi vorbe brambura. Mirarea a devenit, cu alte cuvinte, experienţa curentă a fiecărei zile, „normalitatea“ ei.

Nu-ţi vine să crezi cînd auzi cum vorbeşte cîte un ministru limba maternă, cum gîndeşte cîte un parlamentar, cum se poartă unii şefi de partid, cum arată, în genere, viaţa publică din România.

Te miri. Te întrebi cum e cu putinţă să se fi ajuns la acest nivel. Bun. Şi ce dacă te miri? Puţin le pasă celor care te stupefiază că eşti mereu stupefiat. Îşi văd liniştiţi de treabă. Şi te pomeneşti că, din cînd în cînd, se miră niţeluş chiar şi ei de mirarea noastră.

Din punctul lor de vedere, totul e în regulă. Trăim, vorba lui Leibniz, în „cea mai bună dintre lumile posibile“, în cea mai mîndră ţară, cu cei mai înţelepţi şi eficienţi guvernanţi.

Cu puţinele resurse de mirare care mi-au mai rămas, reuşesc încă să fac un rapid inventar al perplexităţilor de ultimă oră. Iată cîteva:

● Se zvoneşte prin tîrg că Primăria pune la cale mari resistematizări urbane. Că, de pildă, e iminentă „(supra)lărgirea“ unei tradiţionale artere bucureştene: Calea Călăraşilor. Ce poate însemna „lărgire“? Inevitabil, demolarea imobilelor care flanchează strada de o parte şi de alta. Asta echivalează cu desfigurarea unui cartier „clasic“ al oraşului, născut după încheierea Războiului de Independenţă şi conţinînd încă, potrivit Listei Monumentelor Istorice, cca 50 de clădiri de patrimoniu.

Ştim: e nevoie de fluidizarea circulaţiei, de „străpungeri“ ajutătoare, de modernizare, ecologizare, spaţii de parcare, igienizare etc. Ştim: Primăria ne vrea binele. Nu se repede să dărîme. Deocamdată sîntem în faza studiilor de „fezabilitate“. Dar sîntem păţiţi. Avem experienţa Buzeşti-Berzei, de pildă, dar avem, din păcate, o lungă experienţă a devastării urbane.

Am ajuns să facem de bunăvoie, cu o nonşalanţă iresponsabilă, ceea ce Nicolae Ceauşescu făcea fără voia noastră, ba chiar împotriva ei. Dacă proiectul Calea Călăraşilor „reuşeşte“, ce ne mai aşteaptă? N-ar fi interesant şi folositor să „lărgim“ şi Calea Victoriei (mai ales după ce am îngustat-o cu o pistă de biciclete, pe care bicicliştii nu par să se înghesuie)?

Sau ce-ar fi să lărgim niţeluş Strada Lipscani, cam strîmtă, cam prea aglomerată, cam obosită arhitectonic? Altfel ar arăta Bucureştiul, dacă ar fi o combinaţie de mari pieţe publice, decorate cu statui glorioase şi unite între ele prin cîteva mari bulevarde. De ce să nu „lărgim“ modesta noastră capitală, ducîndu-i hotarele (prin somptuoase cartiere rezidenţiale) spre Voluntari, Ciorogîrla şi Bălăceanca?

De ce să nu învăţăm nimic din lecţia înaintaşului nostru din Scorniceşti? Să terminăm odată cu burghezul cult al „vechiului“, al „micului Paris“, al nostalgiilor lacrimogene. Între sentimentalism şi un geometric viitor de aur nu e de ales, conform raţiunii, decît viitorul.

Copiii noştri se vor plimba, veseli, printr-o schemă. Nu vor mai avea nevoie de amintiri şi nici de repere pentru ele, căci peste tot vor vedea mereu acelaşi loc, aceleaşi clădiri, aceleaşi mall-uri. „Ştergerea diferenţelor“ a izbîndit! Nu vom mai deosebi între oraş şi sat, între o stradă sau alta, între un cartier sau altul. Pînă la urmă, nu ne vom mai deosebi nici între noi: ne vom îmbrăca la fel, vom gîndi la fel şi, mai ales, vom vota la fel! Mirarea de azi va fi fericirea noastră de mîine…

● Domnul Călin Popescu Tăriceanu a încetat, de mult, să mă mai mire. Mereu egal cu el însuşi, mereu sigur pe opinia sa, pe judecăţile sale, pe toate calităţile care îi lipsesc.

Reuşeşte, de ani de zile, o performanţă rară, aproape imposibilă: să fie prezent şi, în acelaşi timp, să n-aibă contur, să combine tonul peremptoriu cu vacuitatea. De curînd, s-a supărat pe liber-profesioniştii care bombăne cu privire la complicaţiile birocratice ale declaraţiei de venituri. N-au decît, în acest caz, să se facă funcţionari publici!

Să înveţe o meserie, alta decît aia pe care o ştiu. Singurul nostru liberal pursînge dă de pămînt cu meseriile „liberale“. Arhitecţii, gazetarii, artiştii, în genere, să lase fiţele şi să pună osul la muncă cinstită. Un exemplu îl constituie el însuşi, dl Călin Popescu Tăriceanu.

A debutat ca manechin, dar a înţeles să se apuce, pînă la urmă, de o profesiune care combină sudoarea cu disciplina: profesiunea de politician. Şi uite unde a ajuns: e al doilea om în stat. N-a vrut să rămînă un simplu băiat frumuşel, bine îmbrăcat, cu maniere fine şi gramatică aproximativă. A trecut la tejghea! Ne explică ce e bine şi ce e rău, se luptă cu diverse stihii paralele – pe scurt, îşi cîştigă pîinea cu braţele şi circumvoluţiunile proprii. Un adevărat model!

● S-a decis excluderea din PSD a dlui Mihai Chirica, primar al Iaşiului. Odată şi-odată trebuia începută reforma internă a partidului! Vom avea de ce ne mira de-acum înainte. Vom rămîne cu gura căscată văzînd ce schimbări radicale, ce vînt purificator, ce duh al înnoirii vor cutremura, benefic, partidul de guvernămînt! S-a instalat, în sfîrşit, la butoane revoluţia permanentă!

Pentru săptămîna asta, m-am mirat destul. Dar aştept nerăbdător săptămînile, anii şi veacurile următoare. Rezerva locală de întîmplări uimitoare e inepuizabilă.”

Andrei Pleșu

PS: Dacă-ți place acest blog, adaugă-l pe ecranul principal al telefonului tău mobil!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: