Coșmar cu madam Dăncilă și Dem Rădulescu, dimineața, la 8, în metrou!

Dimineață. Astăzi. 8 și ceva. Urc în metrou, îmi fac loc, blestem în gând un imbecil care miroasea foarte urât, prind loc în picioare, lângă ușa mea preferată. A treia, pe partea dreaptă, din primul vagon, potrivit direcției de mers. Na, ce să faci, nu sunt perfect. Mai degrabă schizofrenic. Mă rog…

Scot telefonul să citesc ceva. În dreapta mea, o doamnă. Știu asta pentru că mirosea foarte tare a parfum dulce. Prea dulce. Mă gândesc…”altă femelă trecută care se împute cu mizeria aia de Mugler!!!”. Nu am privit-o, nu mă uit la oameni, în metrou.

La un moment dat, garnitura frânează brusc, iar doamna, neatentă probabil, se prăvale peste mine. Mă reechilibrez și ridic privirea. Ca să vezi…

Madam Dăncilă! Bună dimineața, zic! Bună, răspunde doamna cu Mugler! Mă bag tare…în Victoriei, zic…Da, în Victoriei, la muncă! Ești nebun, îmi vorbește frumos! Cu metroul, doamnă, întreb eu ischititor. Da, cu metroul, ca tot poporul! Fără SPP…frumos, vă felicit! La prima coborâm, spun doamnei Mugler, atent fiind la stațiile pe care le depășeam cu repeziciune. Tot la Victoriei, îmi întoarce doamna, cu politețe, curiozitatea…când să mă lansez cu o replică devastatoare, simt pe umăr apăsarea unei puternice mâini de bărbat…Bibane, las-o în pace, că-i cu noi.

Mă întorc, privesc cu atenție fața mare și rotundă…Dem Rădulescu. Mă taie în piept o durere ascuțită de spaimă. Nu-i mort?…sau eu…fuck!

Mă întorc brusc cu fața către femeia Mugler, nu mai era…metroul nu oprise…încep să urlu…vreau să cobor, vreau să cobor…și se auzea un ecou foarte ciudat.

Rămăsesem singur, în vagonul de metrou, parazilat de spaimă. Pur și simplu, nu mă puteam mișca.

Gata, sunt un om mort…ba nu, am deschis ochii…visasem, Dumnezeule mare, ce demență de vis…

M-am ridicat, am scos televizorul din priză și l-am dus în boxă. Gata, am renunțat, nu mai vreau PSD, cu sau fără SPP.

Ajung la metrou, urc cu grijă în vagonul meu. Răzbat până la ușa mea de schizofrenic și trag tare aer în piept, cu teamă, mărturisesc. Lângă mine, tot o femeie…offf, nu mirosea a Mugler, trăznea de te tăvălea…a chiftele.

Nu visez, este bine, sunt viu, în București!

PS: Dacă-ți place acest blog, adaugă-l pe ecranul principal al telefonului tău mobil!

Ai un comentariu?

Powered by WordPress.com. Temă: Baskerville 2 de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: