Despre lipsa de ÎNCREDERE la români și căciulitul cu incredibile valențe imperiale nipone!


Au încercat, aproape fără excepție, să înțeleagă deficitul endemic de încredere al națiunii din măruntaiele căreia, apostolic, și-au asumat toți, fără ezitare, destinul unei culturi văduvite de propria ei marcă înregistrată.

Eliade, Noica, Iorga, Enescu sau Brâncuși, Eminescu, Palady, Grigorescu, Irimescu sau Tonitza, Țutea sau Cantemir sunt doar câțiva dintre cei cărora forța destinului le-a făcut loc în cărțile de istorie și cultură din care buchisesc astăzi pruncii noștri.

Pentru noi, anonimii de astăzi, toți sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, referințele care pot garanta un echilibru decent între ceea ce credem că suntem și ceea ce, în fapt, a mai rămas din noi, românii. Fiecare dintre ei a lăsat posterității, în felul și în limbajul culturii lui, îngrijorarea evidentă față de lipsa încrederii la români.

Au dreptate! Ne-a lipsit întotdeauna încrederea. Ca și cum, îmi este și teamă să-mi imaginez, iar lipsi cercelului urechea sau umbrelei…răcoroasa ploaie de vară. Încrederea ne-a lipsit și ne lipsește încă! Deși ciudat, sentimentul neîmplinirii, al lipsei de încredere, devenit de multă vreme tolerabil, cască defilee uriașe în peisajul sterp al sensibilităților specifice resturilor de bunăvoință românească de sorginte rurală.

Românul urban și modern nici nu trebuie evaluat din acest punct de vedere. El este, oricum, o formă superioară de viață românească, lipsită de elementarele secvențe genetice specifice primatelor capabile de încredere și toleranță! Este adevărat, există și excepții!

Românii nu se iubesc nici astăzi, așa cum nu au știut să o facă niciodată. Nu înțeleg de ce ar face-o și cui i-ar folosi. Sau, poate, nu și-au dorit niciodată acest lucru. Nu se iubesc pentru că nu au încredere unii în ceilalți. Astăzi suntem de mai multe feluri, ca și cum, într-o cosmică ciorbă a sensibilităților de la Nord de Dunăre creatorul a uitat să pună praful de sare ce-ar fi trebuit să lege “gustoasa sorbitură românească”.

Cărturarii și istoricii noștri au lăsat posterității pasaje întregi în care au validat etapele gri din călătoria poporului nostru prin istorie. Pasajele de vitejie ale românilor sunt excepțiile unei cumințenii cu care ne-am acceptat, cu neînțeleasă smerenie, stăpânii, indiferent care a fost numele lor și din ce parte a lumii veneau.

Păgubosul nostru excepționalism ne orbește, ne fărâmă personalitățile și siluiește adevărul. Acel adevăr crud și nemilos, necomestibil, toxic, dar singular prin însăși eternitatea lui și ascuns cu grijă, sub cheie, de impostorii apărători ai identității noastre colective. Nu am fost niciodată un neam de viteji. Ne-am căciulit, așa cum am știut noi mai bine. Ne căciulim și astăzi, români în fața românilor. Ne încovoiem spinările cu un talent formidabil, însoțit de amuzante uneori valențe imperiale nipone și suntem dispuși să “ucidem” pentru ceva ce credem noi că ni se cuvine. Nu am știut niciodată să împărțim și nu împărțim nici astăzi. Nu am știut niciodată să zâmbim și nu zâmbim nici astăzi.

Știm doar să ne plângem și să ne tânguim, să cerem, să cerșim, să chiulim și să bârfim. Suntem incapabili să fim proprietarii propriului nostru destin, să luăm decizii, să ni le asumăm și să răpundem pentru ele. Nu știm să spunem NU când suntem obligați, așa cum nu știm să spunem DA când suntem rugați!

Nu suntem vinovați cu nimic. Nouă, românilor, ni se întâmplă, pur și simplu, o groază de lucruri. Nu noi, niciodată noi. Alții! Nu știm exact cine, când, cum și de ce, dar alții sunt cei care ne-au adus în halul în care suntem: săraci, bolnavi, șomeri, mincinoși și incapabili de singurul sentiment care ar fi putut oferi o șansă fiecăruia și tuturor la un loc, așa cum ar fi stat bine unei națiuni mândre, care ar fi trebuit să scrie istoria, nu doar să facă parte din ea!

NE LIPSEȘTE ÎNCREDEREA!

Despre încredere este vorba, sau despre lipsa ei. Despre monstrul care se naște în acele ținuturi unde spiritul colectiv este incapabil să ofere sentimentul corect al apartenenței la un spatiu geografic, cultural și istoric unic și irepetabil! Un spațiu unde oamenii care-l stăpânesc au încredere în ei înșiși și unii în ceilalți!

În fapt, despre noi este vorba, despre ezitările noastre, despre neputințe, despre lipsă de curaj și foarte puținul timp pe care ni-l petrecem cu noi înșine. Altfel spus…

„Căutam mereu putere şi încredere în afara mea, dar acestea vin dinăuntru. Erau acolo dintotdeauna.” — Anna Freud.

Cătălin Dumitriu   

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: